Victorie de palmares şi de moral

Iniţial, când s-a făcut calendarul pentru anul în curs, Danube Delta Rally figura drept etapă în campionatul naţional al disciplinei. Nu mult după, acesta a dispărut!? Explicaţia trebuie căutată în disputa ce pare a se eterniza dintre FRAS, forul sportiv ce gestionează CNR, şi ACR, recunoscut de Federaţia Internaţională drept singura Autoritate Sportivă Naţională. Pe scurt, nicio competiţie auto cu caracter internaţional nu se poate disputa în România decât sub egida ACR. Care este şi singura organizaţie ce are dreptul să elibereze licenţă oricărui sportiv român pentru a participa la curse peste hotare!!

O situaţie jenantă pentru FRAS, ai cărei conducători s-au dovedit de-a lungul timpului neputincioşi pentru a tranşa rivalitatea în favoarea lor. Aşa încât, Danube Delta Rally dorindu-se o întrecere cu rezonanţă internaţională, se impunea ieşirea sa din calendar. Ceea ce s-a şi întâmplat, aceasta devenind astfel competiţie contând pentru Campionatul Internaţional de Raliuri. Denumire răsunătoare, şi doar atât. Ceva străini au fost, dar înscrişi în secţiunea automobilelor istorice. În cea rezervată competiţiei sportive în adevăratul sens al cuvântului, participarea a fost considerabil redusă. Aproape inexistentă! Doar o „mână” de sportivi români au avut curajul să se înscrie la un raliu devenit „disident”. 

Condiţii danteşti

Acestea au fost auspiciile. Printre cei înscrişi s-a aflat şi campionul piteştean pe care tocmai l-am numit. A făcut-o în scop de teste şi antrenament pentru viitoarea etapă de campionat, ce va avea loc în Harghita, pe asfalt. Ca şi cea despre care tocmai scriem. Motivul? „Vrem să terminăm cu calculele matematice pentru câştigarea clasei 3 încă de la Harghita, încât să ne putem focusa pe ERT”

Cele câteva probe de asfalt, aceleaşi care au contribuit încă din anii ’80 la catalogarea clasicei tulcene drept unul dintre cele mai rapide raliuri, au fost disputate la nişte viteze considerate drept incredibile chiar de către cei obişnuiţi cu aşa ceva. „Am avut constant 180-190 km/h… şi vârfuri de 230… Media orară a fost 135-140 km/h… enorm pentru probele de raliu”, după cum ne-a declarat acelaşi Porcişteanu. Şi mai trebuie reţinut că întrecerea s-a desfăşurat pe o temperatură demnă de un furnal.
Concitadinul nostru s-a bătut vitejeşte cu cel care a dominat întrecerea până aproape de final, bucureşteanul Alexandru Piţigoi, pilot fără anvergură de campion, dar cu acces la autoturisme de foarte mare performanţă. Pentru Tulcea, alesul acestuia a fost un Porsche 911 GT3, model care conciliază reprizele stupefiante, caracteristice unei maşini de raliu cu pretenţii, cu viteze de vârf ameţitoare, peste ce pot ele. Nimic de făcut în faţa acestui vârf al tehnicii. Numai că, după terminarea celei de-a cincea probe speciale, pe tronsonul de legătură spre următoarea, pilotul a simţit ceva în neregulă la puntea spate. O articulaţie îşi încheiase prematur activitatea. Ceea ce l-a determinat pe cel aflat la volan să abandoneze. Aici îşi găseşte deplina justificare afirmaţia conform căreia „tot răul e spre bine”! Vă imaginaţi ce consecinţă ar fi avut cedarea unei asemenea piese la „vitezele exorbitante” ce se atingeau pe probele speciale?

După care Porcişteanu a trecut la conducerea ostilităţilor. Loc pe care nu l-a mai cedat până la final, chiar dacă în urma sa erau piloţi cu maşini de clasă superioară. O victorie de palmares. Dar şi pentru moral: „Am mai mers pe asfalt dupa cele două raliuri de macadam şi m-am mai familiarizat puţin cu vitezele mai mari şi virajele rapide! Vor fi ceva secţiuni rapide şi la Harghita şi sper să-mi prindă bine antrenamentul”. Altfel spus, scopul pentru care Vali şi Dan s-au dus la Tulcea a fost atins. Ba, chiar cu brio!

Sursa: valiporcisteanu.com